Patrimoniul imobiliar al Bucureștiului a suferit în ultimii 70 de ani un genocid. România este țara din Est care a dărâmat, prin voința megalomaniacă a celui pe al cărui certificat de deces scrie “cizmar”, o suprafață egală cu a orașului Veneția. Apoi, după Revoluție, grație dezordinii și neamprostismului celor care ne conduc, am mai pierdut încă un mic orășel al adulților.
Într-o țară în care nici un ministru al Culturii sau vreun primar general nu a reușit să salveze mai mult de o casă, două din cele pe care, azi, nimeni nu mai știe și nici nu mai vrea să le facă. Casa Delavrancea sau Casa Miclescu de pe Kiseleff sunt două victime celebre pe care elitele administrative le-au făcut uitate până spre dispariție.
De aceea, terasa aia închisă din anii ’80 de comuniști, Alhambra, face parte din „bijuteriile coroanei” imobiliare bucureștene, alături de piscina Lido, Casa Enescu sau casa muzeu Theodor Aman.
Într-o țară fără cod de patrimoniu și cu încercări din ce în ce mai disperate de a simplifica “birocrația legii de patrimoniu”, patrimoniul este „cenușăreasa” bugetului oricărui guvern, indiferent de culoarea sa. Pentru că oamenii noi nu au nevoie de memorie. Au pe stick.
Trecând întâmplător cu trotineta pe lângă ea, prin iunie, am văzut puzderie de muncitori zorind o deschidere despre care chiriașul mi-a spus că va avea loc pe 29 iulie.
Am fost sceptic zâmbitor la auzul datei, ba mai mult, am intrat în toată profunzimea teatrului de operațiuni de restaurare.
Un șantier de restaurare aproape arheologic, pe o asemenea suprafață, ar trebui să dureze cel puțin un an de zile, în cam două ture de muncitori, și preț de o groază de milioane de euro. Peste trei.
Numai că deschiderea s-a făcut pe 26 august. Într-o joi seară. Am intrat din nou.
Am intrat din nou și am văzut din nou. Și așa am aflat de protestul celor de la „Rezistența Urbană” și „Scena 9” față de modul în care a fost rezolvată restaurarea.Din care ne permitem să și cităm :
„Priviți comparația de poze. Sus e 2021, jos e 1916. Teatrul Elisabeta, actualul chiriaș al spațiului deținut de RADEF, n-a dorit să consolideze și să restaureze clădirea istorică mega șubredă, ci a preferat să facă lucrări ilegale de spoială și peticire, activități pe care Poliția Locală n-a fost în stare să le oprească.
Concret, la prima vedere: n-au refăcut statuile cu felinare din lateralele fațadei, dar partea centrală e cea mai revelatoare. N-au refăcut balustrada cu piloni de la nivelul superior al amfiteatrului, nici caseta frontispiciului „Teatru de Vară”, nici statuile de deasupra arcadei intrării (în locul lor au scris stângaci „Alhambra”), nici frontispiciul inițial care se găsea pe scutul dintre cornurile abundenței, deasupra intrării. N-au reapărut nici ușile de lemn cu influențe art nouveau. Totul e o spoială grosolană à la PMB.”
Terasa Capitol-Alhambra a devenit, așadar, un scandal și o bucurie. Bucurie e că există din nou. Dar, cu ajutorul celor de la Rezistența Urbană am văzut comparația 1916 cu cea din 2021 (vezi foto)
Rezultatul este evident. Chiriașul i-a dat drumul până când va avea fondurile necesare restaurării corecte. Cum s-ar zice pe la noi: “treabă românească”. Întâi dăm drumul, punem piciorul, și apoi mai vedem noi. Cinematograful din spate e la fel. Terasa e altfel. Atâta s-a putut. Și lumea s-a distrat așa cum lumea se distrează pe unde apucă.
Nici Vama nu mai e ca Vama Veche, dar lumea încă se distrează. Nici Bucureștiul nu mai e ca Micul Paris și lumea se distrează. Nici România nu mai e Monarhie și lumea se distrează în republică. Vorba unei boieroaice Miclescu și Odobescu, fostă domnișoară de onoare a Reginei, intervievată prin anii ’80 de către marele antropolog, Zoltan Rostas, și care m-a marcat: “Pentru patrimoniu este prea târziu!”
PS Poți să vezi detalierea situației pe Scena9. Au scris ei un articol de citit: „Te bucuri că se redeschide grădina Alhambra? Îți dăm motive să te întristezi”
Nota B365.ro Din fericire, Liviu se dă jos de pe trotinetă deseori. Și scrie.