CONTRIBUTORS

Ai trecut pe lângă ei prin parcuri din București și habar n-ai avut ce secret ascund: copiii mega deștepți, talentați, care scriu cărți

Pe vremea când încă mai mergeam prin școlile din București  să stau cu copiii la povești despre scris, citit și alte călătorii, îi vedeam cum mă privesc cu îndoială ori de câte ori câte un profesor mai generos mă prezenta drept scriitoare.

Aproape în fiecare școală din București în care mergeam și pățeam asta cu prezentarea, prima parte a dialogului cu copiii arăta cam așa:

– Dar nu semeni deloc cu o scriitoare!

– Scriitorii sunt bătrâni și au barbă!

– Și ochelari…

Degeaba le ziceam eu că, dacă muncește destul, oricine poate să ajungă scriitor. Nu m-au crezut și pace!

Până când am adunat laolaltă 16 superautori și un megailustrator și le-am pus poveștile într-o carte – Cartea Copiilor. Șase dintre autorii ăștia sunt copii din București. Învață în școlile de aici, au prieteni și colegi cu care își petrec timpul în parcurile din București, părinții lor merg la serviciu cu metroul sau mașina pe bulevardele din București. Poate i-ați întâlnit vreodată și nici n-ați știut cât curaj și cât talent ascund în poveștile lor. 

Probabil că unii le vor găsi cam naive, alții vor strâmba din nas că nu-s pozele colorate. Doar niște oameni mari ar putea să facă asta! Eu cred că nimeni nu știe mai bine decât copiii cum ar trebui să arate cărțile pentru copii. Așa că, decât să mustăciți, mai bine puneți mâna și comandați și încurajați-i și pe alții să o facă. Dați-le lor motive să se apropie din nou cu bucurie de cărți și nouă să nu le mai reproșăm că nu o fac. 

Aplaudați-i, felicitați-i, dar lăsați-i să vadă că munca lor contează! Cumpărați o carte și dați-le muniție să-i combată pe cei care încă le mai spun că nu poți să trăiești din pasiune, oricare ar fi ea. Dacă vi se pare că nu sunteți în publicul țintă, vă spun doar că o carte costă cât două cafele și-o-nghețată, dar valorează cât un vot responsabil peste câțiva ani, cât șansa la o viață trăită cu respect pentru demnitatea umană.

STELA, STELUȚA CARE S-A PIERDUT

de Elena GIAVASOGLOU

(7 ani, București)

Elena Giavasoglou, 7 ani, scriitoare din București

„A fost odată ca niciodată…” Așa încep toate poveștile, dar eu o să încep altfel…

A fost odată, ca de multe alte ori, când ceva neașteptat s-a întâmplat. Stela, cea mai jucăușă steluță din cer, s-a pierdut de mama ei. Urmărea un meteorit zăpăcit. S-a luat după el și, când s-a plictisit să îl tot urmărească, și-a dat seama că nu își mai vede nici familia, nici casa. De fapt, nu mai recunoștea nimic în jurul ei. 

S-a speriat și a început să plângă, așa cum plânge majoritatea copiilor. Ar fi liniștit-o să-și strângă în brațe jucăria preferată, pe pinguinul Ernesto, dar îl lăsase acasă sub pătura ei pufoasă și specială, ca să nu se piardă sau să se murdărească.

După ce s-a mai liniștit, Stela s-a dus la o stea cu ochelari, care stătea și croșeta un fir de lumină. Steaua asta mare părea că poate să o ajute.

– M-am pierdut de mama. Știți cumva unde este mama mea? o întrebă printre lacrimi.

– Drăguța mea, sunt multe mame pe lumea asta. Trebuie să îmi spui ceva despre mama ta ca să îmi dau seama cum să o recunosc. 

– Mama mea este cea mai iubitoare, spuse Stela cu ochii strălucind.

– Așa sunt toate mamele, îi răspunse steaua cea mare privind atentă și gânditoare. Trebuie să îmi mai spui ceva care să fie special la mama ta.

– Mama mea face prăjituri delicioase, răspunse timid Stela, care tocmai își dădu seama că i se face foame, căci burtica ei era scotea sunete ciudate.

– Uite, trebuie să îmi spui ceva mai folositor. De exemplu, cum o cheamă pe mama ta? 

,,Dar e foarte folositor ca o mamă să facă prăjituri delicioase’’, își spuse Stela. Ce întrebări ciudate! Și cum să o cheme pe mama?

– Mama, eu îi spun mama.

– Sau pe ce stradă stai?

– Pe strada pe care stau și prietenii mei Andu, Ruxi, Lola și Lili.

– Sau numărul ei de stea…

– Ufff, pe ăsta chiar că nu îl știu! și se frecă pe frunte cu o mânuță, dar tot nu își aminti.

– Sau Galaxia din care faci parte?

– Nu prea știu ce să îți răspund, e prea complicat. Întreabă-mă ceva ce să știu, cum ar fi ce îi place să mănânce sau cum îi miroase pielea, cât îi este de moale părul, ce culoare are bluza ei preferată…

– Îmi pare rău, micuțo, dar asta nu mă ajută să o găsesc pe mama ta.

Stela era tristă. Steaua cea mare, care părea atât de înțeleaptă, de fapt nu știa prea multe. Știa doar să pună întrebări ciudate și să croșeteze. Oftând, steluța plecă mai departe. 

,,Dar dacă în loc să mă duc spre casă, de fapt, eu merg și mai departe? Și mama nu o să mă mai poată găsi?’’ îi trecu atunci prin minte. Își scotoci rucsacul, unde găsi două prăjituri pregătite de dimineață de mama și începu să le ronțăie gânditoare. Apoi luă sticla de apă și văzu lumina soarelui cum trece prin ea și își aduse aminte de orele de științe de la școală.

– Oh, acum îmi dau seama! Când am făcut proiectul la Școala de Steluțe, am învățat că văd Terra în stânga și pe Venus în dreapta, iar Mercur pare lipit de el, puțin mai în spate. Oare unde o fi Mercur? Trebuie să plec un pic mai departe ca să îl văd.

Stela o porni la drum. Se gândea cum bate soarele și spera că a luat-o în direcția corectă, către Școala Steluțelor, de unde știa să ajungă acasă singură, dar o cuprinse din nou îndoiala.

– Sau o fi mai bine să stau pe loc? Dacă mă tot mișc, mama nu mă mai poate găsi. 

A așteptat și a tot așteptat, deja se plictisea și se îngrijora din ce în ce mai tare. Pe lângă ea treceau copii cu mamele lor și ar fi vrut să-i oprească, dar îi era rușine. După un timp, printre toate stelele, a văzut-o chiar pe mama. Împreună cu surioarele ei strigau cât de tare puteau:

– Stelaaaaaa, unde ești? Stelaaaaa! 

– Sunt aici! Aici!

De bucurie, începu să sclipească din ce în ce mai tare, iar lumina ei ajunse până la mama și la surioarele ei. S-au îmbrățișat strâns, strâns și au plecat împreună acasă.

Seara, cuibărită în siguranță, Stela îi povesti mamei toată aventura:

– Chiar că am tras o sperietură! Nu am știut ce să fac și am fost tare îngrijorată, am crezut că o să mă mai găsești abia peste o mie de ani! 

– Draga mea, îi răspunse mama strângând-o la piept, trebuie să știi că pe rucsăcelul tău și pe hăinuța ta am scris adresa noastră. Dacă te mai pierzi, trebuie să le spui celor din jur adresa și ei te pot ajuta să ajungi acasă. Dar te rog să nu mai fii distrasă și să nu mai pleci de lângă mine.

– Ai dreptate, o să fiu mult mai atentă de-acum înainte. Știi, când am văzut că m-am pierdut, am vorbit cu o stea bătrână care părea înțeleaptă, dar de fapt nu știa nimic. M-a întrebat despre tine și eu i-am răspuns că ești cea mai iubitoare din lume, dar tot nu te-a recunoscut. Eu am crezut că toată lumea te cunoaște, doar ești mama mea și ești cea mai bună mamă din lume!

– Fiecare mamă este cea mai bună din lume pentru puiul ei, îi răspunse mama, mângâind-o cu o rază caldă.

Morala poveștii: Dragi prieteni, dacă se întâmplă să ne îndepărtăm fără să fim atenți, putem foarte ușor să ne pierdem de adultul cu care suntem. Și eu am pățit asta, o singură dată. Ca să fiți în siguranță, vă spun că trebuie să știți numărul de telefon al mamei sau al tatălui vostru, sau adresa la care stați. Sau puteți să rugați un adult să vi le scrie pe hainele voastre, pe rucsac, pe jucăria pe care o luați cu voi.

Dacă se întâmplă să vă pierdeți, mergeți la prima mămică pe care o găsiți, dacă sunteți în parc, sau la cineva care lucrează la un magazin, dacă sunteți la cumpărături. Adultul cu care vorbiți o să o sune pe mama voastră și voi trebuie doar să așteptați liniștiți.

Cu drag, pe data viitoare,

Elena Giavasoglou


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button