Adi de la Alambik de pe strada Paleologu din București

Omul ăsta a luat-o de la capăt de nenumărate ori. Și iubește oamenii. Și nu s-a înrăit. Greu de găsiți om ca ăsta. De când îl știu n-a stat să-mi vorbească despre vreo suferință. Uite-l acum ridicându-se din cenușă și făcând pe Mântuleasa bistroul Alambik. Adi face Tiramisu. Tanti Paula chiftele. Vinurile le alege Lucică. Un trio formidabil sigur, dar de o discreție rară.

Dacă ajungi în Unirii, ia-o pe Coposu. Adică pe sub subțioara Mall-ului Unirii

Acolo ai de văzut ruinele în stânga prăpădeniile de case de pe strada Patriei, mucedele și nobilele așezări pe pe Bărăției. Pe dreapta, e ruina cea mare a pieței Unirii. De acolo în sus pe bulevardul Coposu nu-i altceva de văzut. O linie rece de tramvai și o urâțenie de blocuri comuniste. Urcă pe deal, dincolo de benzinării și dincolo de biserica Sfântul Mina, loc de miracole. Uite, poți să arunci o privire spre cartierul evreiesc, un fel de muzeu în aer liber a cele ce au fost. Adevăratele reușite sunt mai sus. Uite, o carmangerie, uite un fast food, uite un butic de legume și fructe. Nu o lua drept acolo. Nu te duce în sus pe linia vie de tramvai.

Acolo, ia-o pe stânga. Pe linia moartă de tramvai. E acolo un încârlândî în trafic cum rar întâlnești, dar ce crezi?

Acolo, pe dreapta, la poarta de lemn, largă cât un tractor, stă crâșma lui Adi Darabană, Alambik. Omul n-a pus firmă mare, n-a urcat acolo firmă luminoasă. Nu. În stilul lui, a deschis poarta și a notat undeva locul pe poartă. Casa este una de mahala mândră. Casa stă întinsă ca plăcinta cu vanilie și calmă scorțișoară de la Alambik. Vei spune acum că Alambik-ul se bazează pe coordonatele GPS de a fi găsit. Greșit. Adi, Lucică, tanti Paula, Alambik se bazează pe om. Ca să arăți că ești tu n-ai nevoie de zorzoane, de trambuline și claxoane.

Alambik s-a născut în vremurile întunecate ale anilor din urmă. S-a născut pe muchia de cuțit a celor ce aveau să se întâmple.

S-a luminat doar pe încredere, speranță. Pe noroc și pe nenoroc, pe tot ce-nseamnă așteptare, viață adică. Bun, toate astea nu le poți stăpâni dacă n-ai arta cârciumăriei, flerul clientului ce vine și iese. Ce-ți tocește farfuria cu cuțitul și furculița, ce-ți ia smalțul de pe buzele paharelor de atâta băut. Nu-s aici oamenii agresivi pe care-i vezi peste tot. Nu-s fomiști. Nu-ți bagă mâna-n buzunar. Nu te fură la notă. Nu-ți omoară cheful cu măriri de prețuri. N-au aroganță de chelneri și obsesii de matahale.

E locul acela în care poți mânca gustos să-ți lingi deștele, să bei vin de nu lași strop de vin în pahar

E aici știință de ținut restaurante, dar mai presus de toate e caracterul omului, cum se zice, pus la vedere “pe masă”. “Uite așa suntem noi la Alambik, precum bucatele noastre. Nu le grăbim bucatele, nu te grăbim pe tine, nu ne grăbim să dăm lovitura. Toate tâmpeniile lumii, tot soiul de brocoliuri, ghimbiruri, curiuri, toate astea stau deoparte, calme. Se știu rosturile acestora. Aici prieteni însă sunt mărarul, pătrunjelul, uitatul leuștean, uite ceaiul de plante, incredibilă deșertăciune, vinurile ce te aruncă-n lumi ale imaginației. De urci din Unirii și o ții tu tot înainte, eu zic să nu te abați decât la Alambik. Apoi, pe înserat sau întuneric poți îndura altfel decăderile și înălțările din cartierul lui Mircea Eliade.

Aha, și să nu uităm că ziua de Marți e de marț, de joc de table. La Alambik încep alte povești.

Nota B365.ro: De la Alambik, mai dăm fugă în Fundătura Labirint, apoi în Cișmigiu, la războiul cu ciorile, apoi… Tot cu Eugen:

• Viața în Fundătura Labirint din București
• Războiul cu ciorile din Cișmigiu – curat duș de tâmpenie
• Gunoierii Bucureștiului