Acum două secole nu găseai în tot Bucureștiul patiserii cu nume de apostoli, pe atunci lumea căuta simitgii, plăcintari și franzelari

În Bucureștiul de azi vezi pe lângă fiecare gură de metrou, stație de autobuz, parc sau orice loc unde se mai adună buluc oamenii câte o patiserie, cel mai probabil cu nume de apostol și cu o coadă pe măsură la aproape orice oră din zi. Totuși, treaba nu a stat așa mereu pe aceste meleaguri, mai ales acum vreo două secole, când influența otomană încă era în floare. Pe atunci ștrudelele se mâncau doar la vest de Budapesta, iar bucureștenii nu auziseră de merdenele sau covridogi. Simitul, plăcintele și franzela erau printre cele mai populare produse pe care le puteai lua de la vânzătorii ambulanți de pe străzi care își plimbau coșurile în lungul și-n latul ulițelor. În continuare vă prezentăm cum stătea Bucureștiul în materie de „street food” acum circa două sute de ani.

Înainte să aibă pretenții și aspirații de capitală europeană, în Bucureștiul de acum circa 200 de ani domneau influențele otomane, atât în zona culturală, cât și în cea socială, pe străzile și ulițele orașului. Astfel, la acea vreme lumea împrumuta multe obiceiuri orientale, fapt care inevitabil era întâlnit și când vine vorba de mâncare: dulciurile populate erau rahatul, halvaua, baclavalele și multe altele, denumite pe atunci „dulcețuri și cofeturi turcești”.

Simigeriile, strămoșul patiseriilor din Bucureștiul de azi

Înainte să fie patiseria de la colțul blocului a fost simigeria de pe ulițele mari ale Bucureștiului. În secolele XVIII-XIX simigeriile erau foarte populare în oraș și erau răspândite pe cele mai importante străzi și șosele din oraș. Deși sunt de origine otomană, simigeriile din Capitală erau deținute în mare parte de greci. Și termenul de simit provine din limba turcă, de la un fel de covrig moale, turtit, presărat cu sirop și semințe de susan.

De obicei, o simigerie era formată din două  părți – partea cu vitrina, cu cuptoarele în spate și cu locul din care oamenii puteau comanda, și partea cu mese și scaune, unde clienții puteau să mănânce. Tejgheaua, similară cu patiseriile de modă veche, era lungă și foarte lată și avea vitrine de mari dimensiuni unde erau expuse produsele – de la covrigi, cornuri, plăcinte, merdenele sau corăbioare (un fel de biscuiți populari printre simigerii), potrivit Via București.

Desigur, existau deopotrivă și simitgii, denumiți și covrigari, care vindeau direct pe stradă, din aglomerațiile mari care se formau prin centrul Bucureștiului. Pentru aceștia era mai simplu – își purtau prăvălia în spate, sub forma unui coș mare, prins pe umăr cu o curea lată de piele, ca să nu îi „taie” bretelele de la greutatea bunătăților. În fundul coșului era așezat un lighean cu cărbuni încinși care era acoperit cu o tavă de alamă, unde erau puse plăcintele pentru a fi fierbinți până la ultimul client. De asemenea, pe marginea coșului erau puse bețe pe care erau puse șnururile cu covrigi.

Franzela, alimentul de lux pe care îl servea doar „conașul” casei

În Bucureștiul de acum mai bine de două sute de ani, cea mai populară pâine era jimbla, o pâine alungită făcută din făină albă, iar cel mai vestit jimblar din oraș era Babic, un armean cu prăvălia aproape de Curtea Veche. 

Totuși, în a doua parte a secolului XIX, în Capitală devenea din ce în ce mai populară o nouă variantă de pâine – franzela, care totuși era privită drept un aliment de lux, deși azi se găsește la orice magazin de colț. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, franzela era socotită pentru capul familiilor înstărite denumit și „conașul”, restul familiei dar și invitații primind jimblă. Acest lucru avea să se schimbe după ce franzela a devenit din ce în ce mai populară și mai accesibilă.

Diferența dintre jimblă și franzelă se face la nivelul ingredientelor – la franzelă se folosea făină nulă, de patiserie, amestecată cu făină de jimblă, apă, sare, lapte, ouă, zahăr și unt, în funcție de brutărie. Între timp, jimbla era realizată din făină de jimblă, apă și sare, fără alte adaosuri.

Adesea, în primii ani de la apariție, franzela se servea și ca desert, cu lapte, unt și dulceață, dar și cu zahăr și cu o ceașcă de cafea. Ca în cazul simigeriilor, franzelele se vindeau atât la brutării, cât și pe străzi, de către vânzătorii ambulanți ai orașului. Aceștia purtau în spate un coș adânc de unde vindeau franzele, cornuri chifle sau pâinici cu cartofi.