Acest articol nu este despre secs și droguri, este despre prietenie

03 iun. 2022
970 Afișari
Acest articol nu este despre secs și droguri, este despre prietenie

În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că treaba asta cu trezirea spirituală, aflarea Sinelui, înțelesul existenței omului pe pământ nu e tot timpul ceva fancy. Dimpotrivă, acest desert oferit de Dumnezeu, la finalul mesei existenței așa cum o știm noi, are de multe ori gustul orbirii, iar această prăjitură a Luminii poate fi percepută de noi, oamenii, ca un tort de întuneric.

Eu, de exemplu, traversez acum o perioadă în care mămânc întuneric și pe pâine, alegând să fiu orb în fața propriei orbiri, de parcă orbirea nu ar fi evidentă pentru oricine. Singura condiție în care nu-ți dai seama că ești orb e atunci când toți ar fi orbi dintotdeauna și n-are cine să vină să-ți spună: “Coaie, nu vezi că nu vezi?”. Aplecarea mea spre orbire din zilele acestea m-a împiedicat chiar să scriu textul pentru B365 mai devreme, așa cum m-am singur obișnuit. Am considerat că nu am inspirație, că sunt o jitie proastă neînstare să redea câteva cuvinte. Noroc cu Simona Tache.

M-am dat, așadar, în dimineața asta, de ceasul morții preț de câteva ore. Chiar sunt curios ce ceas o purta moartea, probabil Casio când vine după hipsteri, Philippe Patek, când vine după miliardari și, evident, ceas cu cuc când vine după homosexuali și obligatoriu cu limbi când vine după lesbiene. Așa. Și, după ce mă dădui de ceasul morții, intrai pe Facebook să văd ce mai e pe acolo, să mai judec un pic și neputința altora, nu doar pe a mea și primul post care îmi apăru fu unul pus de Simona Tache, un share al unui text în engleză care spune povestea uneia dintre cele mai cunoscute melodii ale tuturor timpurilor, “The Sound of Silence” de Simon and Garfunkel. Recunosc că nu știam povestea acestei piese care este despre îndârjirea omului de a se împotrivi comunicării, capacitatea de comunicare existând în fiecare dintre noi. Vă redau și dumneavoastră această poveste înduioșătoare despre unul dintre conceptele cele mai frumoase existente pe pământ, prietenia.

Înainte de a începe, fac o mică paranteză, când scosăi câinele la caca, Îl rugai pe Dumnezeu să îmi dea un semn despre ce să scriu și primul și singurul lucru care îmi veni în cap fură celebrele versuri manelistice “Înainte să moară, Michael Jackson m-a sunat pe mine și mi-a zis așa: Piticule cântă tu melodia asta în memoria mea!, melodia care a spart globul pământesc. Ram pam pam rara pam pam!”. Mare pișicher Dumnezeu ăsta, v-am zis-o și v-o repet, muzica ne va salva.

Revin la povestea “The Sound of Silence”. Imediat după ce Domnul Art Garfunkel a mers la liceu s-a împrietenit cu Sandy Greenberg, în sensul că între dumnealor s-a produs o conexiune subită, instantă, cei doi devenind nu doar colegi de cameră, dar și cei mai buni prieteni. Cum fac toți copiii și adolescenți, paradoxal mai întregi la cap decât adulții, ei și-au promit că vor fi unul alături de celălalt, indiferent de ce surprize le va rezerva viața.

Și viața le-a oferit o surpriză de o “frumusețe” nemaivăzută, în sensul că, la scurt timp după ce această frumoasă prietenie s-a înfiripat, Sandy a început să nu mai vadă. Inițial medicii au crezut că e conjunctivită, starea lui Sandy s-a înrăutățit, iar diagnosticul final a fost un glaucom care avea să-i cauzeze orbirea completă. Sandy a intrat în depresie și s-a mutat înapoi la părinți, ducând cu el nu doar nevăzul, ci și povara a de a deveni o povară pentru familia lui care și așa făcea eforturi financiare să se mențină pe linia de plutire. Odată întors acasă, Sandy s-a închis în el și a refuzat să răspundă la scrisori sau la telefon. Ricky Gervais și-ar permite să facă niște glume legate de incapacitatea de a răspunde la scrisori, dar eu nu am banii lui.

Și a stat așa, o perioadă, până când s-a trezit la ușă cu Art Garfunkel care l-a convins să reia liceul, promițându-i că îi va fi mereu alăuri ca să nu cadă. Nici nu pornesc aici discuția despre capacitatea omului de a cădea. Estem campioni la căzături. Mai mult, din empatie, Art a început să se prezinte “Darkness”, adică “Întuneric” și i-a fost alături lui Sandy pe toată perioada liceului până la un moment dat când, la metrou, a dispărut pur și simplu și l-a lăsat pe Sandy singur. Acesta a orbecăit cât a orbecăit, dar, până la urmă, singur singurel a reușit și să ia trenul care trebuia și să iasă la stația unde voia să ajungă, unde s-a lovit de un om și, cum e și firesc, și-a cerut scuze. Omul era chiar Art care nu plecase de lângă el nicio secundă și îl păzise în tăcere, ajutându-l să înțeleagă un lucru absolut fenomenal: O prietenie sinceră și sigură ne dă independeță.

Până la urmă, Sandy s-a căsătorit cu iubita lui, a devenit un om de succes și filantrop, dar, înainte de asta, când încă era sărac, Art a avut nevoie de ajutorul lui, în sensul că Art, ajuns la Oxford, întemeiase o trupă alături de Domnul Paul Simon și avea nevoie de 400 de dolari ca să înregistreze primul lor album. Sandy și soția lui aveau 404 dolari în cont, dar nu au ezitat să îl ajute pe Art. Albumul a fost un eșec, dar una dintre piesele incluse pe el, “The Sound of Silence”, a ajuns numărul 1 în topuri un an mai târziu.

Piesa începe cu un vers deosebit de cunoscut “Hello Darkness, my old friend” și e fix felul în care Sandy îl saluta pe Art atunci când se întâlneau. Mult timp eu am crezut că Darkness ăsta e depresia, dar, uite, că era speranța, speranță pe care ne-o redă un gest foarte simplu: Acela de a le permite prietenilor să ne fie alături când avem nevoie, acela de a primi ajutor, pentru că nici nu bănuim cât îl ajutăm pe cel ce îl oferă. Că și Piticu, dacă nu era prieten cu Michael, acesta nu l-ar mai fi sunat și n-ar mai fi rezultat o piesă care a bucurat milioane de oameni. Atât. Vă sărut pe prietenie, că ce vă place vouă, îmi place și mie. Doamne ajută și Doamne ferește, prietenia la toți folosește. Amin. Addytză.

Îți mai recomandăm să citești și:

Cookies