Sunt ceva ani de când încerc să renunț la hainele de ultra mare serie. Sunt tot câțiva ani de când încerc să îmi păstrez garderoba în niște limite foarte strânse. M-am prins târziu că nu îmi trebuie 15 perechi de blugi și nici 47 de tricouri mov. Ci că pot să trăiesc complet fericită fără niciun tricou mov și cu 3 perechi de blugi. Sigur, n- a fost neapărat ușor, că sunt și eu, ca marea noastră majoritate, venită din foametea din comunism, când să ai o pereche de blugi era mare șmecherie, iar dacă aveai adidași cu arici deveneai brusc cea mai invidiată persoană din școală.
Bun, revenind, după ce 15 ani am cumpărat tot h&m-ul, pe unde îl prindeam prin lume, toată Zara (la Mango am renunțat demult, nu ne-am prea potrivit) și am încercat cam tot ce era de încercat prin lanțurile mari, am trecut în extrema cealaltă. Am păstrat unele chestii basic, dar destul de puține de la magazine mari, dar de la altele, la care apreciez materialele tehnice (cum ar fi Uniqlo) sau materialele de mai bună calitate . În rest, încerc să cumpăr de la designeri locali. Și mi-am dat seama recent că am reușit să am, în cea mai mare parte, haine făcute aici, în București, de oameni pe care își știu. Nu e ăsta neapărat criteriul, că îi știu, dar e un plus de încredere.
Prima mea întâlnire cu moda românească a fost prin Laura Lazăr. Mi-am luat o rochie neagră sus și ciclam jos, lungă, o rochie pe care am purtat-o de 8 ani încoace cred la nunți, la serviciu, la festivaluri, la job, practic oriunde. Pentru că de fapt asta e și șmecheria cu creațiile Laurei, treceți un pic de glam-ul pe care îl vedeți eventual pe site sau prin postări, rochiile ei și fustele ei chiar pot fi purtate oriunde oricând. Mai am o fustă de catifea grena, tot lungă, tot de ani de zile, mi-o pun pe mine și mă duc și la club noaptea (în teorie, că doar visăm la cluburi noaptea) și dimineața la serviciu. Mai am și altele, dar astea două sunt top of mind oricând oricum.
Apoi m-am întâlnit cu Silvia Șerban, de la care mi-am cumpărat fix la sfârșitul anului trecut primii mei pantaloni de piele (imitație). Primii, as în primii, pentru că eu toată viața am crezut că arăt oribil în pantaloni de piele. Dar acum ori sunt mai prietenoasă cu mine însămi, ori pantalonii ăștia sunt ceva minunat și și ieftin (are un magazin pe lângă Amzei, unde a fost magazinul Dada). La Silvia, hainele se pot purta într-o mie de feluri, și lungi, și scurte, au accesorii care le schimbă cu totul, plus că lucrează mult cu negru, iar eu dacă văd negru mă lipesc instant.
Pe urmă Parlor, de unde am un hoodie de vis, de împărăteasă și o rochie cu păsări. La rochia cu păsări șmecheria sunt nasturii, care sunt de un verde senzațional, la hoodie panglica din spate. La orice chestie de la Parlor e un quelque chose acolo care face diferența.
Nu am o ordine, să știți, așa că mă întorc la pantaloni și la Kinga Varga. Kinga și îngerii ei, la ea găsiți multe culori, nu le-am luat eu, pentru că-s oarecum monocromă. Dar pantalonii aia samurai sau cum le zice sunt tot așa, de te scot din orice încurcătură.
Ultima descoperire e Rad Playground, cu fustele alea cu detalii din tulle, ooof, nu vreți să știți. Care intră pe lista mea după ce Bianca Popp a zis că închide, iar Bianca era una dintre creatoarele mele preferate all times. Mai cumpăr de la Cabal Clothing, uneori de la Ioana Ciolacu, uneori cămăși de la Pineberry.
Oricum, ideea este că doar din hainele astea de vi le-am povestit aici sunt mai bine îmbrăcată și mă simt muuult mai bine decât pe vremea când aveam cine mai știe ce munți de pantaloni, fuste, rochii, tricouri, geci, sacouri & other stories. Și mai e ceva: la toate doamnele acestea e mișto să mergeți și la ateliere. Fiecare e cu atmosfera și povestea lui.
Ps: dacă aveți idee unde găsesc eu ACEL PARDESIU negru, oarecum bărbătesc, dar nu chiar, și care să aibă o căptușeală albă, fucsia, turcoaz, galbenă, oricum stridentă, let me know. Rog seriozitate