Acces liber la închisoarea secretă din București 

Ultimele zile m-au dus foarte aproape de închisori. În primul rând, am avut un aport minim la un proiect care are legătură cu închisoarea din România. Nu, nu vă neliniștiți, nu am fost reținut. Momentan am rețineri legate de ideea de a fi reținut din două motive: singurele infracțiuni pe care le comit sunt asupra mea, iar eu am un câine bătrân și n-aș vrea să rămână în grija altcuiva pentru că mi-am făcut singur plângere și, pe al doilea, nicio instituție și foarte puține persoane ar ști să mă pedepsească așa cum o pot face eu, deci pentru cele mai bune servicii în acest sens trebuie să mă bazez exclusiv pe mine. 

Din punct de vedere psihologic traversez una dintre cele mai proaste perioade din viața mea din motivul speculat cu ceva timp în urmă de marele nostru profet Mick Jagger care a spus: You can’t always get what you want but you’ll always get what you need, în traducere evoluția vine din sictirul pe care ți-l oferă viața. Ca să mă relaxez îmi imaginez cum o cometă minionă, puțin mai mică decât Maica Tereza (1,52m), apare de nicăieri și îmi cade mie direct în cap, cu pagube minore asupra mediului înconjurător, dar cu un efect deosebit de fleocitor asupra fizicului meu. 

Deci pot spune despre mine că am evoluat. Până acum mai câțiva ani cometa la care visam era gigantică și ne trimitea pe toți spre culmi mai superbe după ce îmi cădea mie în cap. Oricum, și în privința cometei Maica am rețineri, întrucât câinele. Ca să nu mai zic că imaginea Maicii Tereza spintecând ca o torță atmosfera mă face să mă simt mai bine, nu că aș avea ceva cu dumneaei, Doamne ferește, ci pentru că n-am găsit un personaj care să îmi pară mai amuzant în această ipostază. Poate Domnii Jean Constantin sau Puiu Călinescu, dar asta pentru că pe dumnealor îi găsesc amuzanți în orice ipostază, pe Maica nu neapărat, deși seamănă un pic cu ET.

Prin prisma opacă a acestei situații, mă aflu, nu-i așa?, în ipostaza de a nu prea mai ști să mă bucur. Mi-am făcut din propria minte un fel de închisoare din care, cel puțin în ultima lună, nu știu să ies. Despre această închisoare “secretă” vorbeam în titlu. Îi mulțumesc și cu această ocazie lui Dumnezeu că măcar nu-mi imaginez că sunt singurul om care suferă, că nu sunt singurul om care și-a făcut din propria minte o închisoare. Sunt ca o minge de piatră închisă într-o cameră cu doar doi pereți, unul trecutul, altul viitorul, fără capacitatea de a vedea că prezentul a demolat ceilalți doi pereți și aș putea să ies afară. Dar eu nu și nu, aleg să stau în carcera asta a minții unde, culmea, mi-e frig. Nu știu ce simt fizic alți oameni atunci când se transformă în prizonierii minții lor, dar mie mi-e mai frig acum că s-a încălzit afară decât îmi era când erau minus 15 grade. Nu vă îngrijorați, merg la un psiholog ca să tratez frigul ăsta. Știu că Dumnezeu e cel mai bun calorifer, dar momentan nu știu cum să-l pornesc.

Și, în tot acest context, am vorbit cu o prietenă la telefon și ea mi-a recomandat filmul “A Twelve Year Night” sau “Amintiri din celulă”. E pe Netflix. Eu nu m-aș fi uitat niciodată la un film cu titlul ăsta, cel puțin nu în perioada asta când prefer mai mult decât oricând SF-urile. Am început ieri Fringe la recomandarea șefei mele de la B365.ro care săptămâna trecută mi-a reproșat că nu am menționat că ea mi-a zis cum se termină un film al cărui final îl ratasem pentru că era după generic. Cine o mai fi inventat și asta, nu știu, dar o iau ca pe o metaforă a faptului că nimic nu se termină când cred eu.

“A Twelve Year Night” sau “Amintiri din celulă” e povestea a trei deținuți politici din Uruguay, închiși de dictatură timp de 12 ani, din care aproape 10 la izolare. 10 ani în care n-au avut voie să vorbească cu nimeni și nimeni n-a avut voie să vorbească cu ei. 7 ani nici măcar n-au avut acces la o carte. Nu vreau să vă dau mai multe detalii despre cum a încercat regimul să îi înnebunească pe cei trei, că poate vedeți filmul, dar studiind cazul din România de care vă zisăi la început și văzând povestea acestor trei oameni, mi-e și mai clar că tortura este o întreagă știință.

Dacă o aveți, vă înțeleg și reținerea în ceea ce privește a vedea acest film, întrucât închisorile din capul nostru ne oferă suficient material trist, dar nu acesta este scopul filmului, dimpotrivă. Filmul este unul optimist, despre libertate și despre cum trei oameni au reușit să fenteze nebunia completă, să își păstreze umanitatea într-un context inuman. Lucru pe care, evident, dacă dumnealor au reușit să îl facă acolo, putem și noi aici. Ce au făcut oamenii ăștia trei? Nu și-au plâns de milă, nu s-au victimizat. Eu, pe de altă parte, timp de 40 de ani am crezut că m-am născut să fiu o victimă, iar ceea ce trebuie să fac acum e să înțeleg că n-am avut dreptate.

În afară de recomandarea prietenei mele, am mai avut un motiv să mă uit la filmul acesta. Pe unul dintre cei trei deținuți îi cunoșteam. Nu personal, ci dintr-unul dintre cele mai frumoase și mai duioase documentare pe care le-am văzut vreodată. HUMAN. Așa se numește. E pe Disney. E posibil să îl știți și dumneavoastră, pentru că discursurile domniei sale au fost destul de virale pe internet. E vorba de Jose Mujica, omul cunoscut și ca fiind cel mai sărac președinte de țară de pe pământ. Sărac material, evident. Fostul deținut nu doar că nu a înnebunit, dar a și fost președintele Uruguayului între 2010 și 2015. Vă redau în continuare câteva dintre lucrurile pe care dumnealui le-a spus în HUMAN.  

Citat: “Am avut multe piedici, foarte multe răni, câțiva ani în închisoare, practic o rutină pentru oricine care vrea să schimbe lumea. Într-un mod miraculos sunt încă aici și, mai presus de toate, iubesc viața. Și sper ca, la finalul acestei călătorii, să fiu asemenea unui om care intră într-un bar și zice: De data asta fac eu cinste. Ori ești fericit cu puțin, liber de orice bagaj emoțional, pentru că ai bucuria în tine sau nu vei ajunge nicăieri. Nu încerc să fiu avocatul sărăciei, ci al cumpătării. Dar, de vreme ce am inventat o societate a consumerismului, economia trebuie să crească, pentru că, dacă nu crește e o tragedie. Am inventat un munte de superficialitate. Cumpărăm ceva nou, aruncăm ceva vechi și astfel ne irosim viața, pentru că noi nu plătim cu bani, ci cu timpul pe care l-am investit ca să câștigăm banii respectivi.” 

Impecabil, aș spune. Partea proastă, con permiso, e că acest comportament economic îl folosim și în relațiile dintre oameni. Fiind fiecare prizonierul propriei sale minți ajungem să ne consumăm pe noi și pe cei de lângă noi. Părinți pe copii, copii pe părinți, parteneri, frați, ne consumăm fără rușine. Iar când noi și cei de lângă noi nu mai avem gustul pe care noi îl vrem, evident, ne aruncăm la gunoi cu mult timp înainte de a expira. Și vom face asta până când nu vom mai fi prizonierii propriilor noastre minți. Atunci vor dispărea deșeurile emoționale și va apărea și cumpătarea de care vorbește Domnul Mujica.

Sunt câteva lucruri care ne ajută să nu aruncăm cheia de la închisoarea minții în oceanul disperării. Umorul este unul, prietenii altul. Și o să închei povestindu-vă o partea din conversația telefonică pe care am avut-o cu un prieten care m-a sunat aseară după vreo jumătate de an în care nu ne-am auzit deloc. Am vorbit pe video, iar eu i-am zis: Să știi că nu arăți rău, dimpotrivă, nu mai pari așa obosit ca anii trecuți, i-am zis eu. Iar el îm răspunde: Tu, dacă nu era acidul hialuronic, chiar mi-ar cădea ochii în gură. LOL. Chiar am râs tare, semn că nu sunt închis de tot în închisoare. Ușor, ușor discuția a alunecat spre animalele noastre care sunt amândouă înaintate în vârstă, câinele meu 16 ani, pisica lui 18. Și el îmi zice: Eu am început să mă gândesc la posibilitatea unui taxidermist.  Și m-a bușit râsul foarte tare, imaginându-mi cum, în singurătatea mea, aș sta să vorbesc cu câinele meu împăiat, iar asta, chiar și cu mintea mea momentan închisă, mi se pare o ipostază mai amuzantă decât Maica Asteriodală. Atât pentru azi. Doamne ajută și Doamne ferește, dacă ești în închisoare, zâmbește. Adițu Reținuțu.