CONTRIBUTORS | 13.01.2026
S-a mai petrecut o minune bucureşteană la acest început de an de muncă. Pentru că, să fim realiști, abia de săptămâna aceasta se întoarce lumea real pe cameră, cum spune o vorbă din
Gata, s-a intrat oficial în epoca Panica de Crăciun: nu se mai poate circula cu maşina, dar ce să faci, că toţi avem de cărat diverse. În București, Crăciunul nu vine cu liniște, ci cu o formă specială de panică. Una organizată, cu program, cu liste și cu nervi. Nu e panica de tip catastrofă, e panica domestică, urbană, de decembrie, în care toată lumea aleargă după ceva ce nu mai există de mult: timp.
Panica începe, de regulă, printr-o propoziție rostită pe fugă: „Mai sunt două săptămâni până la Crăciun.” Din acel moment, orașul intră într-o stare colectivă de agitație. Traficul, deja greu, devine imposibil. Orice drum banal se transformă într-o expediție. Mergi „până la un magazin” și te întorci după o oră și jumătate, cu nervii uzați și cu impresia că ai traversat trei sectoare și o criză existențială.
Mall-urile devin epicentrul panicii. Acolo, Bucureștiul pulsează. Oamenii se mișcă haotic, cu ochii pe listele de cadouri, încercând să bifeze repede „ceva pentru mama”, „ceva pentru copil”, „ceva simbolic, dar nu prea ieftin”. Nimeni nu știe exact ce caută, dar toată lumea știe că trebuie cumpărat acum, nu mâine, pentru că mâine va fi și mai rău. Și, de obicei, chiar este.
În paralel, apare panica alimentară. „Ai luat carnea pentru sarmale?” „Dar cozonacul?” „Mai prindem ouă bune?” În supermarketuri, oamenii împing cărucioare pline ca și cum s-ar pregăti pentru o iarnă nucleară, nu pentru trei zile de mâncat în familie. Rafturile se golesc de lucruri absolut esențiale în această perioadă: maioneză, făină, nucă, rahat. Nimeni nu știe exact câte sarmale sunt necesare, dar toată lumea e sigură că e nevoie de mai multe decât anul trecut.
Apoi, începe panica estetică. Programarea la manichiură și coafor devine o operațiune de tip militar. Cine a prins loc înainte de 10 decembrie e deja relaxat. Cine n-a prins, intră în faza de negocieri, liste de așteptare și mesaje disperate: „Chiar și la 7 dimineața e ok.” În același timp, se caută hainele de petrecere. Nimeni nu are „ce să îmbrace”, deși dulapurile sunt pline. Se probează, se renunță, se cumpără ceva nou „doar ca să fie”. Personal, pot să vă spun că am fost cât pe ce să rămân fără programare la unghi şi că am găsit doar într-o zi când se suprapune peste şedinţa de sumar, dar colegii mei ştiu şi înţeleg, că suntem oameni de treabă aici.
Urmează panica socială. Chemăm musafiri sau nu? Dacă chemăm, câți? Dacă nu chemăm, se supără cineva? Dacă vine prea multă lume, e prea mult de gătit. Dacă vine prea puțină, pare trist. Orice variantă e greșită și necesită justificări. Peste toate se suprapune panica programării. Cine vine, când vine, unde se mănâncă, la cine se doarme. Facem Crăciunul la ai mei sau la ai tăi? Plecăm sau stăm? Ne vedem cu toată lumea sau doar cu o parte, ca să nu ne certăm prea tare? Fiecare decizie pare definitivă și încărcată de emoție, de parcă ar stabili cursul întregului an următor.
Şi în paralel apare panica Revelionului. Asta e gravă rău. Unde îl facem? Acasă? La prieteni? La munte? La mare? În oraș? Cu cine? De când? Cu ce ținută? Cu ce mâncare? Revelionul capătă, brusc, o importanță disproporționată, de parcă de el ar depinde tot anul următor. .Ce facem cu copiii. Unde îi lăsăm. Dacă e mai bine unde a ales familia x şi la noi o să fie nasol. Cum facem cu drumul până la munte, să nu fie aglomerat, că se plictisesc copiii şi o să fie horror. Şi tot aşa, pas cu pas până la victoria finală. Adică 1 ianuarie când ieşim cu toţii ameţiţi, confuzi să fără să înţelegem cum frate am ieşit din sărbători mai obosiţi decât am intrat.
Sursa fotot București: Dreamstime
