CONTRIBUTORS

3 parenting tips pentru domnii Iohannis, Cîțu și Voiculescu 

Mai întâi, două scuze. Scuza 1: când dai tips, pari (sau deja ești?) arogant. E ca și cum ai pretinde că ai ajuns să te pricepi atât de bine la o chestie și mai că privești cu narcisistă încântare la acumularea asta. Apoi intri în faza periculoasă în care simți că priceperea nu mai încape în tine, deci trebuie să dai cu ea în stânga și-n dreapta. Sigur, cu cele mai bune intenții (maybe helps somebody), dar din intenții bune ies multe chestii rele.  Ca s-o lămurim de la bun început, asta e intenția articolului: naiba știe, poate ajută la ceva.

Apoi, scuza doi: nu cred că mă înșel, dar niciunul dintre domnii Iohannis, Cîțu și Voiculescu n-au experiența umană personală de parenting. Nu, vorbele de mai sus și de mai jos nu vor să sublinieze sătănesc alegerea asta a domniilor lor. E foarte OK și să ai copii, e foarte OK și să nu ai. Pe cuvânt, cred și simt asta into the bones.

Domnii ar avea nevoie de parenting tips din motivul banal al felului în care au construit relația cu mine (scrisesem noi, dar iar eram arogantă, că parcă aș vorbi în numele a mai mult de cinci prieteni și prietene cu care am dezbătut problema cu gin și vin).

Deci, dintotdeauna (în general), de un an pandemic și ceva (în special) conducătorii se raportează la mine, ființă socială activă, matur funcțională și decent informată, ca la un copil ușor zevzec cu care s-au ales din neplăcută întâmplare: “N-ai voie afară decât dacă te speli pe dinți cu clor!”,”Ți-am zis să îți pui Șosetele Alea, nu pe Astea! Dă-mi tableta!” șamd.

Parenting tip 1: Când lu’ copil îi interzici sălbatic Ceva, Ceva-ul devine irezistibil

Poate că niciunul dintre domnii Iohannis, Cîțu și Voiculescu nu au sesizat dinamica asta din relația părinte-copil de pe partea părintească, dar aș pune pariu că, dacă se scormonesc în copilărie, găsesc măcar una-două faze în care ei înșiși au făcut fix așa. Adică și eu am făcut, deși ai mei toți (cu tot cu familia lărgită, și e neam maaare) pot spune că am fost Definiția Copilului Cuminte Clasic. Spune-i unui copil “Copile, nu ai voie să deschizi niciodată Acest Dulap.” Dacă e “cuminte” (ca mine, de exemplu), două săptămâni nici nu se gândește la el, în a treia îi dă târcoale, în a patra clar îl deschide. Nu, nu e „obraznic”. E doar copil. Copiii sunt CURIOȘI.

Parenting tip 2: Nimic nu iese bun când pe copil îl ameninți  cu BauBau, Monstrul din Balcon sau Gândacul Gigantic din Perete

Copiii au o ceea ce minunat se cheamă “gândire magico-ludică”. Adică, frate, când ești copil, orice e posibil: să existe Moș Crăciun și spiridușii lui inspectori (eu personal m-am ocupat să-i inventez, au fost senzaționali, dormeau copiii la ore fixe), să vorbească piciorul scaunului, să danseze strecurătoarea, să se rușineze durerea la picior lovit și să se enerveze ibricul.

Partea proastă e că, dacă invenția nu e prietenoasă (adică este gen BauBau sau Gandacu’), sădești frica în copil, după care o umfli până bubuie. Urlă copilul noaptea, nu mai doarme cum trebe cu săptămânile, face pipi în pat, reacționează aiurea la nimicuri. Practic, babalaul se întoarce împotriva ta, părintele care i-a dat copilului cu monstrul pe la nas ca să poți să te odihnești, să răspunzi la mailuri de la job sau să termini naibilor tocana. 

Parenting tip 3: Copiii părinților fumători au de două (sau chiar trei) ori mai multe șanse să se apuce de fumat

Sunt niște sute de studii serioase care vin cu concluzia asta, plus milioane de experiențe de viața care o întăresc. Desigur, există și excepțiile (copiii care nu vor face niciodată ceva pentru că părinții lor făceau Aia și lor le era rău, dar nici aici nu e până la capăt.)

Deci, dacă mama/tata își aprinde țigară, cheamă copilul să-i țină lecția despre cât de rău e fumatul, în creierul copilului dă cu paradox. Dacă relația e sănătos-deschisă, copilul se miră cu voce tare. Dacă nu, se miră în capul lui și, după ce zice “Da, mama/tata, am înțeles!”, se întreabă cum naiba se aprinde țigara, care o fi traseul fumului prin om și alte de-astea. Long story short, se lasă cu “Moaaa, abia aștept să!”.

Așa că de-aia e nasol că diverși domni (și, mai nou, doamne) dau masca jos după ce-au ieșit din sufrageria în care ne-au ținut iar discursul despre “Fumatul ucide, la fel și masca nepurtată!” Eu, copilul lor, pățesc scrânteală în cap: păi cum, mama/tata, n-ai zis că invers?”

Ministrul Muncii, Raluca Turcan, fără mască la o acțiune de plantat copaci
Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, fără mască în Parlament (stânga)

Din această situație complicată nu se poate ieși decât în două feluri:

Felul 1: Ori domnii mă consideră și pe mine om mare și responsabil. Naiba, am supraviețuit spectaculos până la vârsta asta! Ba chiar înțeleg natura mea umană de om și știu că și la mine, la fel ca la orice om, frica de moarte e a mai mare frică, chiar și acum, când mi-o înțeleg și gestionez decent.

Felul 2: Dacă tot vor să păstreze între noi relația părinte-copil, măcar să fie părinți mișto, nu abuzivi. Știu că avem probleme mari și transgeneraționale, gen “copilu’ e făcut ca să îți aducă la bătrânețe o cană cu apă” sau “eu te-am făcut, eu te omor” sau (preferatul meu) “Tu să taci, rahat cu ochi!”, dar par oameni care ar putea înțelege că nu bun așa. De la de-astea se întâmplă nasoale în familii.

PS Și, când tu, părinte, greșești față de / în legătură cu copilul (ceea ce se întâmplă negreșit), e foarte, foarte OK să îți ceri iertare.


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button